Povestea nasterii mele....sau mai bine spus a fiului meu...

Imi placea sa cred ca daca stau treaza pana mai tarziu ....voi participa si eu cumva la acel moment: declansarea travaliului. Stateam seara, noaptea, langa Adi, chiar degeaba as spune....nu mai puteam citi, nu mai puteam manca in nestire, nu mai puteam povesti.....ci ma conversam cu gandurile si visele legate de copil.

Intr-una din seri....am simtit niste usoare dureri de burtica ...pe undeva pe jos.....m-am uitat la ceas si am zis ca poate nasc pana dimineata....Acum cand privesc inapoi imi vine sa ma tavalesc de ras ...de parca s-ar putea naste in 2-3 ore.....(poate in alte cazuri ...dar nu in al meu).

Am inceput sa folosesc programul de contractii pus la mare loc de cinste pe calculator dar nu stateam bine asa ca am incercat sa ma intind in pat butonand mobilul si notand pe un colt de hartie ora la care incepeau contractiile.

Am sunat la spital asa cum e procedura si mi-au spus ca sa stau acasa cat de mult pot ca e mult mai comod si daca ma doare tare pot veni cand poftesc.

Am mai stat dar timpul intre contractii se micsora iar eu eram nerbadatoare sa imi cunosc surpriza din burtica.

Parca se faceau si putin mai intense in durere....asa ca pe la 4-5 dimineata am plecat la spital cu Adi, cu bagajul...cu o punga...sa o pun in taxi "sa nu ud canapeaua" pt ca apa nu mi se rupsese.

M-au controlat, au monitorizat copilul, mi-au luat tensiunea....."nimicurile" lor .....(oare sa spun de pe acum cat de mult mi-am schimbat impresia despre sistemullor medical ? in bine ...)....si ma intreaba daca accept sa ma consulte sa vada cat sunt dilatata...erau 2 cm mari si lati.....la un moment dar parca a spus ceva de genul "almost 2 cm".

Se facuse 7 dimineata si eu credeam ca in cateva ore nasc...mare ne-a fost dezamagirea, parca mai mare a lui Adi cand ne-a zis ca putem pleca acasa linistiti, sa mananc bine un mic dejun copios sa am putere si daca pot sa dorm.

Apoi am stat putin pe forum dar aveam dureri tot mai intense.....si asa cum stabilisem pe la 12, la pranz am zis sa mergem. ....ca simteam nevoia de ceva pastile/droguri/pumni...orice numai sa nu ma mai doara asa tare.

Ajunsi la spital....iar imi ia tensiunea, iar il asculta pe bebe...totul normal. Dilatatie 4 cm.

Mergem si suntem condusi oficial in camera mea de nascare unde radem, glumim, facem poze ca doi copii tembeli, cu aparatura si ce mai era pe acolo....

Mi-l amintesc pe Adi ca ma intreba obsesiv ca de ce nu-mi iau o camasa de noapte pe mine si stau asa imbracata .....

Imi dau pantalonii jos ....ma pregatesc oarecum.....durerile erau un cosmar....Imi repetam in gand ca acestea trebuie sa fie celebrele "dureri ale facerii"...eram impacata si incercam sa fac fata cu stoicism....

Vine o micuta si firava moasa sa imi ia iar tensiunea si sa monitorizeze bebelusul.....

Spune: "merg sa schimb aparatul ca nu i se aude inima". Revine cu alta masinarie, o monteaza, pune pe burtica mea.....nimic. Eu eram intinsa pe pat si relaxata si se intinde foarte mult ca era tare micuta de inaltime si da puternic una (cu un zgomot pe care nu-l voi uita prea usor) in celebrul buton triunghiular, rosu langa care scrie cat China: emergency.

Am mai apucat sa constientizez ca nu e acelasi buton cu ce imi aratase mie ca pot folosi sa chem pe cineva daca am nevoie de ajutor.......de un pahar de apa sau sa-mi ridice perma mai sus.....era ACEL buton pentru situatiile cand apar Emergency.

Am simtit ca patul si lumea intreaga cad undeva in abis cu tot cu mine.....nu luasem nicio clipa in considerare ca pot aparea si probleme.....Toata sarcina nu avusesem nimic....monitorizarile fusesera ata....si acum ? unde era zgomotul de inimioara vesela al puiului ? ce era cu el ?

Nu s-a implinit O SECUNDA ca intreaga noastra camera a fost plina ochi de aproximativ 6 sau 7 persoane....care vorbeau toate de-o data iar pe fundal urla sirena aceea de urgenta, neoprita inca de nimeni.

Imi amintesc ca mi-au smuls tricoul de pe mine, mi-au bagat o camasa de noapte de-a lor, modelul acela special, legat la spate....una mi-a zis sa-mi scot cerceii....totul in jurul meu era haotic...inspaimantator iar eu aveam in minte doar ca lu' Bebitza nu-i mai bate inimioara...dupa atata asteptare si dupa atatea vise....am crezut ca nu mai e bebelusul acolo la burtica lui......

Eram inconjurata de oameni care vorbeau cu mine ...una ma punea sa semnez actele pt anestezie ....si tinea mortis sa-mi explice si riscurile .....una imi explica ca vom merge cu tot cu pat in sala de operatii si ca imi vor face cezariana chiar acum....

Si brusc aparatul de tensiune care era programat sa mi-o ia la 2-3 minute incepe sa tiuie ...ca se dusese si aia la vale rau.....

Din tot acel card de oameni care stiau "milimetric" ce au de facut, cum sa se miste, ce sa spuna, totul contracronometru....una era doctorita .....Se vedea de la o posta, ea era cea care dadea indicatii, cea care lua hotarari in privinta mea.....era placuta vederii mele de femeie in pragul nebuniei.....

M-a consultat si a zis, sa-i rupem apa...mi-a rupt-o....parea super multumita ca e curata apa......si apoi a zis sa monitorizam bebelusul cu electrod (fiind o metoda mai precisa decat cea pe burtica)......si a luat un fir lung cu ceva metalic in capat si mi l-a bagat pana la bebe ...sa ii asculte inimioara.

Aparatul de tortura, oribilitatea pe care nu o mai vreau vedea in viata mea...a inceput sa ticaie.....bataile inimioarei lui Bebitza oscilau intre 40 - 50 - 60 batai/minut.

Eram distrusa, speriata.....si vedeam in ochii lui Adi puterea de a fi calm.....ma tinea de mana si imi spunea ca-i bate totusi inimioara.....sa ma linistesc....

Ulterior am aflat ca doctorita i-a spus lui Adi sa-mi faca ce stie numai sa-mi ridice tensiunea un pic.....

Au fost cateva secunde de cosmar pentru ca doctorita....cu toti ceilalti pregatiti pana in varful urechilor a spus: "sa asteptam 1 minut poate-si revine......"

Era de o seriozitate si de o responsabilitate greu de descris in cuvinte....am observat ce inseamna procedurile ca la carte ....cum fiecare stia ce are de facut si cum era imposibil ca ceva sa dea gres....Acum cand ma gandesc cred ca psihic aceste lucruri m-au ajutat foarte mult pentru ca imi ofereau incredere.....

Eu nu imi mai dezlipeam ochii de pe aparatul de monitorizat.....si brusc incepe sa ii bata inimioara la 123 de batai/minut......si apoi a crescut undeva la 145 batai/minut.

Doctorita a zambit si a spus ca ramanem pregatiti dar nu o operam...lasam travaliul natural in continuare.....

S-au retras si a ramas numai o moasa tinerica.....finuta, delicata si care era cam emotionata ca trebuia sa ma ingrijeasca.....tocmai pe mine, aia cu probleme, aia de sculase spitalul in picioare .....

A fost super cu ea pana pe la 9 seara cand a iesit din tura. A citit si a interpretat hartia kilometrica in care erau monitorizate bataile inimii lui bebe si contractiile. De cateva ori i-a mai scazut putin ritmul lui bebe pe la 90 - 100 ...cat sa ma aduca pe mine in pragul infarctului.....si la asta se mai adauga o anumita suprapunere ciudata intre contractii si scaderea ritmului lui cardiac....de unde s-a ajuns la concluzia ca aveam niste contractii extrem de mari si puternice care l-au naucit de tot pe bebitza care a intrat in suferinta fetala.

Oarecum linistita .....incercam sa nu mai plang ....ii faceam rau si lui Adi, il vedeam ce priviri are....si ma implora sa ma linistesc sa nu ii fac rau lu' Bebitza,

Tot la jumatate de ora se perindau cate un doctor ginecolog, anestezist,..etc....sa vada ce-i cu mine si sa interpreteze graficele.

Se facuse deja 6 seara....si eu iar credeam ca nasc....cat am stat in travaliu numai gandul asta l-am avut: ca mergi la maternitate si in 2-3 ...4 ore trebuie sa nasti.....M-au controlat iar si aveam dilatatia pe la 6 sau 7 cm.....Eram deja resemnata ...si mi-am dat seama ca ma dilat asa cum stie sa innoate o bucata de plumb ....faceam calcule in minte .....si mi-a dat mai putin de juma de cm pe ora....de rasul curcilor/......dar as fi putut sta asa si o saptamana numai sa aud aparatul cum ticaie ...cu inimioara lui Bebitza.

Epidurala a fost si aceea un mare fas....in comparatie cu ce stiam eu si cu ce ma asteptam.

Sunt multe variante, ori mi-au facut o doza slaba (pt ca ma atentionasera ca daca intram in cezariana pe aceeasi instalatie imi va baga anestezicul pt operatie).....ori nu tinea la mine din cauza intensitatii contractiilor, habar nu am....stiu doar ca mi-o reincarcau odata la o ora.....si in ultimele minute din ora simteam niste dureri de moarte....cand probabil isi pierdea ea efectul....si nu aveau voie sa-mi dea supliment decat la o ora fix.....Nu vreau sa ma gandesc cum ar fi fost fara.....Chiar am intrebat-o pe moasa daca e cineva care naste natural....fara "ucigatoare de durere".

S-a schimbat tura si i-am zis timidei si atentei copile de moase ca sper sa vina o moasa tot asa draguta ca ea....si mi-a spus "in spitalul nostru toate moasele sunt dragute"...asa m-a uns la suflet raspunsul ei minunat.....Era trista, ca nu voi naste cu ea....dar a venit ulterior dimineata sa ma vada .....

I-a luat locul o moasa nefinuta si netimida, genul suvitat, cu inele multe, infipta, bagareata....extrem de placuta .....Genul care organizeaza lucrurile...taca paca.....

Juma de ora a stat sa preia "cazul" si apoi s-a prezentat ca cu ea voi naste. Cu cat trecea timpul...ma durea tot mai tare......simteam contractiile si cand ma uitam pe aparatul de monitorizare aproape mi se facea rau cand vedeam la ce valori ajung contractiile mele......Imi imaginam cum e strivit si strans Bebitza acolo, in casuta lui calduroasa care s-a transformat intr-un inamic.....Il rugam sa reziste ca mai e putin....

La 10 fix imi amintesc ca mi-au verificat iar dilatatia si eram in continuare varza calita .....dar imi revenisem oarecum psihic si ma imbarbatam ca in ritmul asta poate vine Bebitza dupa 12 ca sa fie in data de 13 cum imi dorisem......

Imi dorisem asa de multe ....si am uitat sa imi doresc toata sarcina....o nastere usoara. Acum stiu ca nu sunt cuvinte in vant, acum stiu ca nu e doar o urare seaca.....fara substanta.

Pe la 11 si ceva ma mai controleaza odata si nu imi mai amintesc ce a spus de dilatatie, cred ca era pe la 9 parca. Imi explica frumos ca s-ar putea sa vina un moment in care sa simt nevoia sa imping si sa o anunt daca simt asa ceva sa ne punem pe treaba.

Am rugat-o sa-mi spuna cum sa imping ca nu prea ma pricep si mi-a dat toate detaliile.

Se mai uita pe grafice odata si cheama o alta moasa sa ceara o a doua opinie referitoare la aceeasi suprapunere intre contractie si bataile inimioarei.

Era o moasa batrana care mi-a zambit cald si care o intreaba pe moasa mea.....dar de ce nu incercati usor sa incepeti ?

Nici nu mai stiam ce sa incepem, la ce se refera si de ce sunt acolo.....

Expulzia a fost cea mai usoara si mai frumoasa parte a zilei si noptii de cosmar....m-am pus pe impins, cu celebrele 3 push/contractie.

Ea imi spunea cand vine contractia ca sa ma apuc de treaba......Adi deja era emotionat.....planul meu de a nu ma vedea, de a nu participa la ceva atat de intim...esuase....nu ii puteam da drumu' de la mana......Statea cumva langa mine dar intindea gatul sa vada ce se intampla "acolo".

Dupa 2 - 3 contractii fara rezultat, in care moasa repeta obsesiv "good girl".....o roaga Adi sa stea un pic ca sa-mi explice.....

Si se pune puiul meu sa-mi zica ca eu imping foarte puternic, se vede capusorul cum apare .....si cand sa si iasa putin eu imi termin resursele si se baga la loc. El crede ca trebuie sa ma concentrez sa iau mult aer in piept si sa imping mai mult lung decat puternic.

Facem semn la moasa si ca suntem pregatiti si in cateva minute e gata. Il intrebam pe Adi continuu cat e ceasul si dupa ce trecuse de 12 deja aveam o farama de bucurie de care sa ma leg.

Am simtit cand i-a iesit capusorul dar nu plangea.....Adi era palid la fata....si nu-si mai lua ochii de la copil...eu inca nu vedeam nimic.....moasa manevra ceva pe acolo si in cateva secunde a iesit tot.....

Mi l-a pus pe burtica cu capul intre sanii mei, asa cum stiti .....dar avea o culoare de iti ucidea orice speranta....

A inceput moasa sa se scuze ca a uitat sa ne pregateasca si sa ne spuna ....ca va fi putin albastru....movuliu....ca mie mi se parea de-a dreptul vinetiu.....Bebitza incepuse sa ne arate ca stie si sa racneasca iar ea incerca sa ne linisteasca pe amandoi ca in mai putin de 3 minute se va oxigena si totul va fi bine.

Asa a si fost, capata culoare instantaneu.....intai toate organele se oxigenau...si la sfarsit extremitatile, manutele si labutele de la picioare.

Mi l-a pus la san si a inceput sa suga intr-o nebunie...ceva incredibil.....aveam in brate ceva la care nu voi mai da drumu' prea curand.....

Am realizat la un moment dat ca ar trebui sa o intreb si pe moasa cu ce sa o ajut ...ca o vedeam ca lucra singurica acolo, cumva relaxata si ea ca acel caz grav se rezolvase cu bine.

M-a rugat numai daca vreau si pot sa mai imping odata ca sa elimin placenta......apoi i-a taiat cordonul lui Bebitza.....totul era ireal.....traiam implinirea visului si plangeam......

Adi era stupefiat cum poate sa suga gogo ....asa imediat.....

A inceput sa ne faca poze.....

Data nasterii 13 septembrie

Ora: 00.39

Gasisem fericirea si Dumnezeu nu ma parasise.

Ceea ce tineam pe mine avea degetele la picioare, nasuc, calcaie....si era un pui de om in miniatura....era un miracol ca oricare altul, era viata asa cum gasesti la tot pasul.....DAR ERA A NOASTRA.....era David cel mult asteptat .....

A urmat un episod nu tocmai placut, pe langa toate celelalte....chiar i-am spus doctoritei ca toata sarcina mi-a fost groaza de aceste momente jenante .....s-a asezat pe un scaunel sa ma coasa, a facut recensamantul si nu era unul bun.....interior, exterior...etc....Deja imi revenisem si ma gandeam ca poate ar fi trebuit sa imi fac masaj ca Obelixa noastra poate nu as fi fost atat de franjurata.....

Doctorita, o meseriasa mi-a zis ca nu am de ce sa ma stresez ca acest lucru se intampla in orice maternitate din lumea asta...si ca pentru ei este un job.

Usor de zis, greu de facut......dar a trecut si asta.....A venit apoi alta tipa ca sa ma spele.....si mi-a cerut permisiunea sa umble in bagaj ....sa ia chilotei, tampoane si m-a intrebat daca am si o camasa de noapte .....eram eu si deja ma recunosteam.....cand am spus DA cu mandrie...ca doar alergasem dupa acea camasa de noapte cateva luni bune........

Adi plecase acasa .....ca nu mai putea rezista......macar nu a mai vazut si marea "urzeala"......a ramas numai cu nasterea.....iar eu cu cuvintele lui soptite in ureche "eu tot te mai iubesc chiar daca am stat aici"....asta pentru ca stia ca as fi vrut sa nu participe......

In timp ce imi scoteau acele, perfuziile etc....a intrat o moasa disperata si a zis ..hai putin mai repede ca avem nevoie de sala......ha ha ha.....adica acum rezolvata fiind ma dadeau si afara.....ca nu aveau locuri suficiente ......mi-a trecut prin minte ca va veni alta mamica ce va fi poate mai norocoasa decat mine si care va naste in 2-3 ore ...cum credeam eu ca sta treaba cu nascarea....

Sa fi fost 4 dimineata cand am fost condusa cu gogo in brate, intr-un scaun cu rotile, in salon......era lumina de veghe si totul arata minunat.

Au sarit pe mine alte moase si toate vorbeau soptit ca sa nu deranjam, ma felicitau continuu si imi placea teribil acest lucru......pe holurile pline de dimineata se auzeau scancete de bebelusi...iar eu eram printre acele femei care se numesc mamici, tinand la piept o minune.

Una imi explica cum functioneaza patul .....(as da orice sa am asa ceva si acasa, cu telecomanda, cu ridicat de spate, de picioare, inclinatii etc....o nebunie nu alta)....iar alta m-a intrebat daca are gogo ceva hainite sa-l imbracam si pe el......Mi-au zis sa le dau un pantalonas si o bluzita dar nu era cazul ca eu aveam body....cele 3 cu maneca lunga si 3 cu maneca scurta pe care le stiti prea bine......

Ceea ce a urmat a fost deja din alta categorie.....toata lumea venea sa-l vada si sa se mire ca ce grasunel e.....am fost bagata la cursuri intensive despre alaptat, i-au facut teste de auz lui gogo, m-au hranit, am sunat de zeci de ori sa chem moasa pt ca aveam intrebari.....de ce sta asa ? as putea oare sa fac asa ? ce ma sfatuiti ? .....nu vroiam sa gresesc cu nimic......era doar inceputul jobului meu si pentru nimic in lume nu as fi dat gres.....

Si stiu ca nu voi da, nu am cum sa o fac.....cand sufletul si inima imi sunt pline ochi de dragoste si iubire......

Sunt mamica si de azi toate vor fi altfel in viata mea......

Nice to meet you ocean....

Nice to meet you OCEAN am zis eu,

iar el nu mi-a raspuns dar era acolo si asta conta cel mai mult.

Aveam in minte atatea imagini false, sau poate nu false dar create de mintea mea, dupa ceea ce citisem, dupa ceea ce vazusem in filme...

Si cand colo nu era nicio coada de rechin in ocean, si nici nu era turcoaz la culoare....si erau atat de multe care nu bateau cu ceea ce ma asteptam....

Dar cu toate acestea, prima data cand l-am vazut, pe el, oceanul Atlantic am fost fascinata.

Il cautam din priviri pe dupa arbusti, vroiam sa ajung cat mai repede sa vad cum este si cum miroase ....si am ajuns.

Prima impresia era ca este mare .....dar am fost usor dezamagita. Pana la el mai erau cativa metri buni de mers....erau pietre si ierburi marine prin care trebuia sa treci ca sa ajungi la el....

Ma intrebam ce este cu acest peisaj dezolant ...si atunci realizez intr-o fractiune de secunda ca este plecat la plimbare oceanul si se va intoarce mai pe seara. Heiiii...ai uitat de flux si reflux.....portiunea care nu-ti place este de fapt tot el.....fara apa. Si din clipa aceea parca nu mi s-a mai parut atat de uratel.....si neatragator.

Am mers printre pietre, ierburi, scoici, nisip ud ...si am tot mers si am ajuns si la el.....era linistit, miroasea a sare ca la marea mea cea Neagra. Era atat de cald..ireal de cald iar eu cantaream in minte variantele de a intra in apa si a ma balaci sau nu....

Mai tarziu in acea zi nu i-am rezistat si am avut o discutie intima cu bebelusul din burtica si l-am rugat sa ma lase si pe mine sa fac o baie in ocean ca nu-i fac niciun rau si totul va fi OK. Am interpretat miscarile lui agitate ca pe un accept si nu ca eram usor obosita si el probabil simtea toate acestea....

Spre seara cand soarele ar fi vrut sa plece am reusit sa citesc in privirile celorlalti oameni ....iar eu sa simt cu sufletul, rugamintile fierbinti de a mai sta....nu pleca soare pentru ca nu vreau sa vorbesc la trecut despre aceasta zi minunata...vreau inca sa o petrec aici cu tine.

Dar era "rece" si usor insensibil si nu baga pe nimeni in seama.....stia ca-si facuse datoria cu varf si indesat, ne arsese pielea suficient si acum chiar pleca.

Dar ce sa vezi ? sa fi fost deja 5...half past 5 (am scris asa ca sa exersez cat mai mult sa-mi intre in sange aceasta exprimare) cand apa ajunsese atat de aproape de noi. Am fost vrajiti cu peisajul, cu mirosul, cu soarele, cu povestile si nu am observat ca oceanul era acum intre degetele noastre de la picioare, atat de aproape atat de diferit si totusi era tot el.....

A trebuit sa plecam dar acea prima intalnire a fost atat de reusita incat nu cred ca o voi putea scoate curand din amintiri.

Si cand am plecat ...nu stiu daca era de la vant sau chiar asa a fost dar parca am auzit ceva usor soptit: nice to meet you, too.

Jurnal de Anglia

Sunt deja 4 luni de cand suntem aici si cred ca e timpul sa imi exprim si eu o parere, o impresie....

Nici nu stiu daca sa pun in tabel cele bune si cele nebune ...sau sa le povestesc asa cum simt .....cuvantul cel mai usor si la indemana ar fi ca m-am obisnuit.....inca am in fata ochilor acea dimineata racoroasa de sfarsit de noiembrie in care stateam cu Adi in fata aeroportului, cu valizele imense langa noi.....si priveam; nu faceam altceva. El tragea dintr-o tigare si cred ca se chinuia sa nu zica nimic.....ca sa nu ma afecteze pe mine in vre-un fel.....

Era aglomeratie si pe mine ma enervau groaznic toti acei oameni care pareau (cel putin) ca stiu unde merg, unde se duc....ce cauta si care e adresa.....

Si atunci a urmat firescul: HAI SA MERGEM !

Am luat taxi-ul care era mare si negreu, cu 4 locuri in spate, doua cate doua fata in fata. Indianul sau arabul soferul nu parea afectat de starea noatra si probabil ca mai vazuse la viata lui astfel de exemplare venite manate de un vis....aici, in Anglia sa si-l realizeze.

Am ajuns la adresa hotelului si nu intelegeam de ce asa zisa receptie este mica de nu incapem amandoi cu tot cu genti, aveam sa intelegem mult mai tarziu cand am vazut si camera ......Mi-l inchipui mereu pe tatal meu, om ca bradul la 1.95 si 110 kilograme in aceste locuri.....probabil ca ar simti ca-l strang si-l incorseteaza toate.....imi vine deja sa rad.....

Am lasat toate vraiste si am plecat sa vedem, sa ne plimbam.....sa cunoastem. Aveam sentimentul ca trebuie sa descoperim totul in prima zi.....cand de fapt noi aveam de gand de la bun inceput sa ramanem aici.

Am uitat deja sa precizez ca eram placut impresionati de caldura celor de la hotel, amabilitatea cu care ne vorbeau si zambetele afisate larg care vor predomina apoi in toate cele 4 luni la toti oamenii intalniti aici, la toti cei cu care am intrat in contact, la toti cei care ne-au ajutat, la toti cei care ne-au pacalit.....

Si asa a inceput aventura noastra. Le-am luat pe toate rand pe rand, usor si cu discutii mai calme sau mai aprinse, cu usoare contraziceri si pareri diferite dar MEREU fara exceptie, cazand de acord asupra a ceea ce avem de facut in continuare.....

In zilele urmatoare, ajutati de informatiile pe care le aveam de acasa, bine sedimentate ne-am facut cont la banca, am cautat unde sa ne mutam, am mancat si am privit in jurul nostru; daca puteai face abstractie de faptul ca trebuia obligatoriu sa gasim unde sa ne mutam ca de nu....nu stiu ce faceam....eram ca intr-o mica vacanta sau mai bine spus intr-o mica luna de miere.

Acela sunt sigura ca este momentul in care am inceput sa ne apropiem atat de mult, eu si sotul meu ...vazuti singuri, ca doi popandai in Luton.....intr-o lume straina noua sau pusi impreuna, de mana, in gura unui labirint plin de surprize si hopuri, de bucurii/realizari si zile mai grele cu lacrimi (doar din partea mea, evident). Tin neaparat sa subliniez acest aspect pentru ca tin enorm la el, de cand suntem aici am primit atata dragoste cata nu am avut niciodata, simt ca ne stim si ne cunoastem altfel (casatoriti fiind doar de 1 an jumate atunci cand am sosit).....simt ca putem vorbi si comunica absolut orice, simt ca ma pot baza pe Adi la orice, simt ca suntem uniti pe veci.

Ce imi place mie aici ?

In primul rand imi place ca oamenii nu sunt asa aroganti ca acasa, fiecare isi vede de viata lui .....imi plac ca nu isi fac case cu cate 8 camere cu toate ca ei sunt 4 membri de familie ..si ca nu-si umplu garajele cu masini ale caror valoare ma face sa respir adanc.....Ei privesc viata altfel, mult mai usor si fara atata incrancenare....

Mai imi place ca ajunsa aici, lovita de tot soiul de situatii am invatat sa apreciez ce aveam acasa, sa iubesc, sa realizez ca si  noi romanii suntem buni in unele privinte, mi-am dat seama ca nu au nimic mai presus decat noi, am invatat sa imi construiesc si sa imi cladesc o scara de valori pe care daca voi urca incet incet voi avea succes. Aici se aplica regulile de bun simt pe care le stiam si le invatasem, aici esti respectat indiferent de munca pe care o faci, aici te poti imprieteni cu postasul (care in cazul meu este roscat si dolofan si zambaret mereu), aici spui "multumesc" cand te dai jos din autobuz .....aici de multe ori pe parcursul zilei simti ca esti OM iar eu tin mult la asta si imi face foarte bine sufleteste.

Au fost multe momente amuzante...nu voi uita cum tineam mortis sa intru intr-un magazin pe usa de incendiu si eram total confuza de ce e atata lume in magazin iar eu nu pot intra....si cate si mai cate.....

Sarbatorile de iarna au fost dezastruoase din anumite puncte de vedere.....am mancat ochi in ochi cu Adi o friptura de porc si am baut un pahar de vin rosu de Craciun iar de Revelion a fost si mai trist pentru ca am incercat varianta pe strada unde nu am vazut nimic, nici un la multi ani, nici artificii, nici imbratisari la miezul noptii.....ne-am intors acasa si imi amintesc ca aveam dezamagirea cat casa de mare dar a trecut si asta. Abia luasem laptop-ul si nu aveam niciun program instalat si ascultam doar cateva melodii de pe calculator. Conexiunea la internet de care ne bucurasem initial ca doi copii mici s-a dovedit a fi un dezastru.....si am inlocuit-o ulterior.....

Imi repetam mereu in gand teoriile pe care le stiam inainte de a veni aici: "inceputul este foarte greu dar merita". Incercam sa nu imi pierd optimismul debordant si gandurile pozitive, imi dadeam cate doua palme si-mi repetam in gand: "ai vrut mereu sa pleci in strainatate, ai vrut mereu sa vorbesti engleza si sa ajungi sa o inveti foarte bine, ti-ai dorit emigrarea de pe vremea cand erai studenta.....acum o ai, care ti-e problema ?"

Si asa am reusit. Nu am reusit profesional inca...si nici cu limba vorbita fluent dar am reusit ca in fiecare zi sa incerc sa ma integrez in cultura lor, am fost atenta la ceea ce fac ei si am trecut totul prin propriile filtre. 

Am inceput sa citesc ziarele lor, sa ascult posturile lor de radio, sa inteleg glumele sau substraturile din reclamele care m-au fascinat mereu sa ma aproprii si sa-i intreb pe toti daca sunt in ordine.....

Cand am constientizat ca-mi va fi mai bine daca ma integrez au inceput sa apara si satisfactiile....mici, marunte dar atat de placute.....

Recunosc ca inca mai calc pe alaturi si deschid un post TV romanesc, din cand in cand, sa vad ce s-a mai intamplat, mai ma gandesc la un bors acru....dar imi trec repede......

Imi place aici pentru ca am o sansa, imi place aici ca pot intrezari ceva, pot calcula cum sa ma apropii de un vis, de un tel.....E inca devreme dar il vad si asta ma umple de fericire si entuziasm.

Si cand descoperi ca s-ar putea sa gasesti fericirea aici nu mai conteaza ca au casele mici si urate, ca au doua robinete separate si te arzi cu cel rosu si iti ingheata mainile de la cel albastru, nu mai conteaza ca esti inconjurat si de alte natii, de alte defecte, de alte limbi.....ca nu poti intra in contact cu nimeni decat daca-ti faci programare, atatea si atatea pe care le urasc......stii doar ca la sfarsit de drum te asteapta ceva la care ai visat.